Singura legătură dintre mine şi Eugen Barbu este că i-am citit cărţile. Iar unele mi-au plăcut. În rest, doar deosebiri: de anvergură, de ideologie, de privilegii, de preocupări secundare, de relaţii cu puterea, de prietenii etc. Şi-atunci, fireşte că e nepotrivit să încerci să construieşti punţi între doi oameni dintre care unul nici măcar n-a avut cunoştinţă de existenţa celuilalt. Podul presupune două maluri, ceea ce nu e cazul aici. Asta însă nu m-a împiedicat să mă gândesc la Eugen Barbu şi la francheţea cu care a recunoscut că tratase cu asprime şi ironie groasă, de pamfletar, un fotbalist român. Fotbalistul era Rodion Cămătaru, pe care scriitorul îl poreclise „Haplea în chiloţi” şi care, din acest motiv, refuzase să se urce în avionul de Lisabona, pentru semifinala de Cupă UEFA Benfica-U Craiova, dacă printre pasageri avea să se numere şi cel care râsese de el.
Articolul cu miros autocritic al lui Barbu se intitula „M-ai învins, Rodioane!” şi apărea după ce atacantul Craiovei făcuse un meci splendid pe terenul Benficăi. Ca amănunt, deşi în skandenberg-ul voinţelor Cămătaru adoptase atitudinea fermă de tip „Ori eu, ori el”, avionul s-a dovedit până la urmă îndeajuns de încăpător pentru ambii. Monahii de la mănăstirea Secu, având hramul ochilor albaştri, ştiu prea bine de ce.
După Liverpool-Real de marţi seară, cel mai uşor – caraghios de uşor – e să croşetezi titluri calamburgheze, din categoria „Veni vidi Vini”. Ceva mai greu e să admiţi că ţi s-a dat peste nas fără măcar ca autorul acţiunii să fie la curent cu existenţa ta pe lume. Nu de alta, dar el, fotbalistul, e o celebritate planetară, pe când pe tine, criticul lui, te cunoaşte doar un segment din populaţia ţării în care îţi duci zilele. Sunt peste patru ani de când, ca suporter al lui Real Madrid, îl probozesc sârguincios pe Vinicius. Îl fac în fel şi chip, provocând mirarea cunoscuţilor şi prietenilor în ochii cărora trec îndeobşte drept un ins bonom şi cumpătat. Îi măresc greşelile şi-i micşorez reuşitele. În intimitatea apartamentului, cu voce tare, sau în mesaje schimbate grăbit în decursul vreunui meci, duc caricatura dincolo de limite pe care tot eu mi le impusesem. Mă trezesc spunând sau scriind despre Vinicius că e o cabalină decerebrată sau un fotbalist cu inteligenţa de joc (insist: de joc) a unei zaharniţe. Că se prezintă excepţional de la gât în jos. Că e şleampăt în joc şi că pe ce pune piciorul usucă. Că e un diletant plătit cu milioane pe lună. Şi tot aşa. Fără să obosesc, fără să dau impresia c-aş putea să ajung vreodată la fundul sacului cu formulări nedelicate. Din fericire pentru toată lumea, efectul acestor bombăneli este zero.
Când Vinicius înscrie şi primesc drept mesaj un semn al întrebării de la un amic, răspund că „La 46 de milioane, cât a costat acum cinci ani, trebuie să facă şi el ceva”. Când un alt amic îmi spune că n-a mai văzut de mult asemenea risipă de energie, ricanez la graniţa lipsei de politeţe. Când un al treilea amic îmi spune că Real fără Vinicius e de negândit, răbufnesc şi glosez pe marginea a ceea ce înseamnă să joci fără să gândeşti, având grijă să spun că abia asta mi se pare de negândit. În fine, de multe ori când mingea ajunge la Vinicius, îmi şoptesc masochist „O pierde”, părându-mi-se mai important să mi se confirme o judecată, fie ea şi nedreaptă, decât să mă bucur pentru un gol al favoriţilor. Şi în tot acest şuvoi de reproşuri şi critici, în toată cearta asta a cvasianonimului cu vedeta, nu găsesc timp să mă întreb măcar o dată: bine, dar de ce îl elogiază toată lumea? Oare sunt cu toţii orbi şi numai eu văd bine? Mai mult, un club ca Real chiar îşi permite să pună o asemenea miză financiară pe un împrăştiat care intră singur în fundături cu mingea?
Marţi seara, Vinicius a făcut, poate, cel mai bun meci de până acum din carieră. A marcat primele două goluri ale lui Real pe Anfield, după un început de meci oribil, a pasat la golurile patru şi cinci, a provocat lovitura liberă de la golul trei, a şerpuit de zeci de ori printre fundaşi, a scos cornere şi lovituri libere, a fost mai generos şi mai productiv ca niciodată. Cu ocazia asta, „en passant par la Lorraine”, a stabilit şi care dintre noi e diletantul. Şi în felul ăsta mi-a confirmat autocaracterizarea pe care mi-o făcusem deja de câteva ori în direct prin emisiuni. Iar dacă enunţurile mele puteau fi bănuite de autoironie, mai ales că aveam grijă să adaug că motivul pentru care sunt chemat în studio e că ştiu mai multe cuvinte decât alţii, nu că mă pricep cu adevărat la fotbal, acum lucrurile şi judecăţile devin ceva mai serioase. Chiar sunt, se vede treaba, un diletant. Din fericire, există două lucruri care mă pun la adăpost de ridicol: buna mea intenţie de suporter şi cvasicertitudinea că nu voi zbura vreodată în Brazilia. Neriscând în acest fel ca, dacă ar afla cine ştie cum de existenţa şi de criticile mele, Vinicius să spună, precum Cămătaru odinioară, „ori eu, ori el”.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER